Skip to content

https://www.romaniatv.net

Doamnă Ministru Ecaterina Andronescu:

Înainte de a propune reforme japoneze în învățământul nostru, trebuie să ținem cont de realitățile românești. Copiii japonezi, coreeni, chinezi sunt cunoscuți ca fiind cei mai disciplinați elevi din lume pentru că părinții nu au renunțat la educarea lor. Din păcate unii părinți români nu își mai educă copiii. Pentru ei, în ziua de azi, a-și educa copilul înseamnă a-i îngrădi libertatea, adică a-l opri sa facă tot ce îi trece prin cap, oriunde s-ar afla; pe stradă, în metrou, la cumpărături sau în clasă, la ore. Este greu să predai când nu ești ascultat, când ești întrerupt în repetate rânduri în mijlocul explicațiilor, când ești contrazis fără rost, sau când îți este contestată permanent evaluarea. ...continue reading "Omul de la catedră (Reforma Andronescu)"

legion-de-angeles-posterProfesorul în societatea românească actuală este dușmanul. Adică este privit ca un subiect plin de răutate, permanent rău intenționat de care trebuie să te aperi cu orice mijloace.

Copilul este opusul, adică îngerul care trebuie păzit cu strășnicie de dascălul neîndurător.

Recentul „Statut al Elevului”, spre exemplu –absolut necesar pentru a proteja copilul de abuzurile școlii- este interpretat selectiv atunci când școala încearcă –sau îndrăznește- să corecteze  o abatere, oricât de mică, de la reguli sau norme; privite, acestea din urmă, ca niște rămățișe dăunătoare ale regimului totalitar din secolul trecut.

Cum se întâmplă adesea când drepturile sunt lăsate la voia interpretării, ceea ce este menit să protejeze contra abuzurilor, dă naștere altor abuzuri și mai mari. Că așa e românul –sau omul în general- îi întinzi un deget iar el îți roade capul.

Cu ceva timp în urmă, o colegă a fost încolțită, în tramvai, de câțiva tineri frumoși pentru că se încumetase să-i dea un 4 unei eleve, prietenă de-a lor. Astfel au înțeles ei că pot contesta o notă, așa cum prevede noul statut. Prin urmare, un 4 poate fi contestat cu niște picioare în gură. Mă întreb ce putem păți pentru un 2 sau 1? Probabil o lamă de cuțit. Cine va răspunde. Desigur nimeni. Cine poate să tragă la răspundere un înger?

Aída es española y trabaja en Radio Francia Internacional. Ha venido a Rumanía para hacer unos reportajes sobre la vida de los gitanos. El tema principal es la expulsión de los gitanos rumanos de Francia.
Prepara las entrevistas minuciosamente y se pone nerviosa cuando la gente que tenía que entrevistar no contesta las llamadas a pesar de haberse puesto de acuerdo previamente. Eso ha pasado con el único diputado gitano en el Parlamento Rumano, ha ido dando largas. La última excusa fue que tenía que ir al dentista. “Cálmate”, se dice Aída, y busca en su agenda otros números y otros nombres.
Yo soy su traductor y acompañante y me gano con ello unos euros: en cuatro días, aproximadamente el equivalente de mi sueldo de todo un mes. Aída alucina cuando le digo que cobro 350 euros al mes como profesor de castellano, doctor en filología y otras medallas honoríficas; y que mi amigo Silvio, profesor de deporte, que está haciendo de chófer, gana 170 más o menos, trabajando en un centro donde los alumnos, muchos de ellos gitanos, zurran a los profesores si no son buenos. A mi amigo esto no le pasa; es un buen psicólogo y un gran pedagogo, y sabe esquivar puñetazos, patadas y escupitajos.
Le digo a Aída que a la gente le cuesta cada vez más entender una democracia con desempleo, sueldos indignos y precios aberrantes. “Todo lo que se ha construido en este país, le aclara Silvio, carreteras, casas, escuelas y hospitales son obra del dictador fusilado”.

Tal vez nuestros argumentos le parecen a Aída demasiado elementales, pero al trabajador sin trabajo, al pensionista sin pensión o al asalariado con el sueldo rebajado, cualquier teoría sobre no sé qué cambio de no sé qué sistema le suena a puro engaño.
Estamos en Bărbulești, aldea mayoritariamente gitana, a unos 60 kilómetros de Bucarest. El alcalde, Ion Cuţitaru, también es gitano. Razona de una manera sencilla y sin complejos. A Sarkozy, en su opinión, se le ha ido la olla. “Quizás se sienta acomplejado por el hecho de que él tampoco es francés”, dice con sorna.

En Sintești, otro pueblo con gran porcentaje de población gitana, el Bulibaşa (una especie de autoridad local) nos da su número de móvil y nos invita a festejar con los suyos y otros representantes de su etnia el 40 aniversario del encuentro anual de gitanos que es al día siguiente. Decidimos ir sin más.
Vamos en el coche de Silvio, un Dacia viejo y destartalado que no llama la atención. Evitamos así que nos pidan dinero por las entrevistas; porque los gitanos suelen ser muy gitanos, sí señor.
Nos acercamos a una tienda que resguarda de los rayos del sol a un clan entero: mujeres con trenzas, faldas de muchos colores, grandes collares de oro sobre el pecho; hombres tripudos con cadenas gruesas del mismo metal, niños jugando con sables. Enfrente de la reunión un hombre está asando un cordero clavado en cuatro estacas. Lo hace calladamente, con mucho arte. Gotas de grasa caen sobre las brasas arrancando pequeños brotes de fuego. El aroma es tal que no podemos evitar acercarnos. “Para mí que el chef es rumano”, le comento a Silvio al oído. “Seguro”, dice Silvio y sonríe.
El hombre tripudo nos invita a sentarnos. Le damos las gracias pero tenemos que entrevistar primero al Rey de los Gitanos, Florin Cioabă. Hacemos, no obstante, un par de fotos con el cordero y con los dos críos que se lo están pasando bomba delante de la cámara de Aída.
Los músicos dedican canciones a Sarkozy y las mujeres bailan trotando sobre la hierba muy verde. El día es muy caluroso. Un arroyo de montaña envía su frescor agradable y allí buscamos, Aída y yo, un lugar para sentarnos. Aprovechamos la proximidad de otra familia, no muy numerosa, y nos acercamos a hablar con ellos. Los hombres empiezan a reírse mostrando las dentaduras de oro. Les importamos un bledo, pero acceden a contarnos algo sobre su vida. Andrei es chófer. “Soy rumano, dice, y convivo con ellos desde la infancia”.
Se me ocurre que los gitanos adinerados tienen empleados rumanos. Antes era al revés.
Mientras estamos conversando, probamos jamón ahumado -¡una delicia- y lo acompañamos con vino tinto. Fraga, la mujer, es analfabeta, pero es muy lista. Tiene ojos negros y brillantes. Critica a su marido porque está demasiado gordo. Ya no lo quiere como esposo, yo le gusto más, y se sienta a mi lado. Aída tiene el micro preparado, ha sido fácil, y vengan las preguntas. Fraga no sabe leer ni escribir pero sabe contar el dinero y lo considera suficiente. Los hombres lo ganamos, aclara su marido, y las mujeres lo administran”. No queda muy claro cómo se ganan la vida: unos 2000 mil euros al mes cada uno. “Somos buenos negociantes, eso es todo” dice el más joven. Luego van al bosque cercano a traer leña. El cordero está pastando tranquilamente no muy lejos sin sospechar la tragedia que se le viene encima.
Por la tarde regresamos. Aída está cansada pero contenta: tiene la entrevista con el rey, los relatos de varios jefes de clanes gitanos, de los miembros varones de una familia y de una mujer. Al final se duerme. Silvio y yo seguimos hablando de cualquier cosa. El paisaje a ambos lados de la carretera es el mismo: Rumanía en una profunda crisis histórica que dura siglos. “¿Qué, coño, le falta a este país?”, nos preguntamos casi al mismo tiempo. Y nos echamos a reír.
Hay quienes dicen que un pueblo.
images
Misiunea rromani

Aida e spaniolă şi lucrează pentru Radio France International. A venit în România să facă nişte reportaje despre viaţa ţiganilor. Tema principală este expulzarea ţiganilor români din Franţa.

Pregăteşte interviurile minuţios şi şe enervează când persoanele cu care trebuia să se întâlnească nu răspund la telefon deşi totul fusese stabilit dinainte. Aceasta ni s-a întâmplat cu deputatul  romilor în parlament, ne-a trimis pur şi simplu la plimbare. Ultimul pretext a fost că trebuia să meargă la dentist. Calmează-te, îşi zice Aida şi caută în agendă alte nume şi numere de telefon.

Eu îi sunt traducător şi însoţitor şi câştig câţiva euro, în patru zile aproape salariul meu pe o lună. Aidei nu-i vine să creadă că eu primesc 350 de euro pe lună ca profesor la liceu, Doctor en Filologie şi alte medalii onorifice şi că prietenul meu Silviu, profesor de sport şi care ne-a fost şofer, câştigă aproximativ 170, într-o şcoală unde elevii, mulţi dintre ei ţigani, le aranjează freza profesorilor dacă nu sunt cuminţi. Prietenului meu nu i se întâmplă asta; slavă Domunului e un bun psiholog şi un mare pedagog şi se pricepe să eschiveze flegmele, pumnii şi şuturile.

Îi spun Aidei că oamenilor le este din ce în ce mai greu să înţeleagă o democraţie cu şomaj, salarii umilitoare şi preţuri aberante. Tot ce s-a construit în ţara asta, îi explică Silviu, şosele, blocuri, şcoli şi spitale, sunt de pe timpul dictatorului împuşcat. Poate că argumentele noastre  i se par elementare dar muncitorului fără un loc de muncă, pensionarului fără pensie sau salariatului cu salariul redus orice teorie despre nu ştiu ce schimbare a nu ştiu cărui sistem îi sună a simplă minciună.

Ne aflăm la Bărbuleşti, sat majoritar ţigănesc, la 60 de kilometri de Bucureşti. Primarul, Ion Cuţitaru, e şi el ţigan. Judecă simplu şi fără complexe. Sarkozy, după părerea lui, a luat-o razna rău de tot. Poate că se simte complexat de faptul că nici el nu e francez get-beget, spune ironic.

La Sinteşti, altă localitate cu un procent mare de populaţie romă, Bulibaşa ne dă numărul său de mobil şi ne invită să sărbătorim cu tot neamul său şi alţi reprezentanţi ai rasei a 40-a întâlnire anuală a ţiganilor care are loc a doua zi. Acceptăm fără să stăm prea mult pe gânduri.

Mergem cu maşina lui Silviu, o Dacie veche şi hodoroagă care nu atrage atenţia, evitând astfel să fim taxaţi  pentru interviuri; ţiganului trebuie să-i iasă şi lui un ban că de aia-i ţigan.

Ne apropiem de un cort care adăposteşte de razele soarelui un clan întreg: femei cu părul împletit în cozi lungi, fuste de toate culorile şi salbe mari de aur la gât; bârbaţi burtoşi cu lanţuri din acelaşi metal şi copii cu săbii de jucărie. În faţa adunării un om prăjeşte un miel răstignit în patru ţepuşe. Îşi face treaba în tăcere, cu multă măiestrie. Picături de grăsime cad în cărbunii încinşi smulgând din mijlocul lor flăcări mici. Mirosul de fum ne face să ne apropiem. Bucătarul trebuie să fie român, îi şoptesc lui Silviu. Silviu aprobă şi zâmbeşte. Burtosul ne invită să luăm loc. Îi mulţumim. Nu putem. Întâi trebuie să-i luăm un interviu lui Florin Cioabă, Regele Romilor. Facem totuşi căteva poze cu mielul. Copiii ţopăie şi ei în faţa camerei.

Muzicanţii cântă în cinstea lui Sarcozy iar femeile dansează pe iarba verde. Ziua e foarte călduroasă. Un pârâu de munte răspândeşte o răcoare plăcută; eu cu Aida căutăm un loc să ne aşezăm. Silviu s-a dus să vadă dacă nu i-a ciordit nimeni Dacia lui veche şi hidorogită. Aproape de noi, o altă familie, nu foarte numeroasă, face pregătiri. Intrăm în vorbă cu ei. Bărbaţii râd, arătându-şi dantura de aur. Nu prea le pasă de noi dar acceptă totuşi să ne povestească căte ceva despre viaţa lor. Andrei e şofer. Zice că e român şi convieţuieşte cu ei de mic. Ţiganii au angajaţi români, mi-am zis în minte. Înainte era invers.

În timp ce stăm de vorbă, gustăm din jambonul afumat, bun, nimic de zis, şi bem puţin vin roşu. Fraga nu știe carte dar e ascuţită la minte. Are ochi negri şi strălucitori. Îşi critică soţul pentru că e gras. Nu-l mai vrea de bărbat, eu îi plac mai mult şi se aşază lângă mine.

Aida are microfonul pregătit, a mers repede, şi începem. Fraga nu ştie şă scrie nici să citească dar se pricepe la numărat bani şi i se pare suficient. Noi îi câştigăm, zic bărbaţii,  femeile îi administrează. Nu spun clar cum îi câştigă, în jur de 2000 de euro pe lună fiecare dintre ei, suntem buni afacerişti, atâta tot, spune cel mai tânăr. Când interviul ia sfârşit, se duc în pădure după lemne. Mielul stă liniştit nu departe și rumegă iarbă. Nici nu bănuieşte ce nenorocire îl paște.

Seara facem cale întoarsă. Aida e sleită de puteri dar mulţumită; are mărturia regelui, a unor şefi de clan, a membrilor unei familii şi a unei femei rome. În cele din urmă adoarme. Eu cu Silviu vorbim de una alta. Peisajul pe ambele părţi ale drumului e neschimbător; România într-o profundă criză ce durează secole. Ce naiba îi lipseşte acestei ţări?, ne întrebăm aproape în acelaşi timp şi izbucnim în râs.

Unii zic că un popor.

hands and dry land with tree background
imagen:pt.depositphotos.com

El día 30 de junio estuve en un examen en la sección bilingüe de un liceo de Ploiești. Para llegar a tiempo tuve que despertar a las 5 y media y coger el tren a las 7 y cuarto. A las 8 y pico bajaba en la Estación Sur de la ciudad industrial del petróleo y a las nueve hice acto de presencia en el Colegio Nacional "Jean Monnet" para hacer la prueba de bachillerato español a los cuatro alumnos.

Los alumnos estuvieron magníficos y todos sacaron nivel B2 de competencia lingüística.

Sobre las 5 de la tarde nos despedíamos del centro y a las 5 y cuarto más o menos dejábamos la ciudad.

Por ocho horas de trabajo, a mí, el estado rumano, me va a pagar 17 lei -unos 3 con 70 euros- que voy a cobrar, con suerte, a principios de otoño. Espero también que me devuelvan los gastos del viaje.

Pagando así a los maestros dudo que la enseñanza vaya a mejorar nunca.

Pe data de 30 iunie am fost în comisia de examinare la secția bilingvă a unui liceu din Ploiești. Pentru a ajunge la timp a trebuit să mă trezesc la 5 și jumătate și să iau trenul la 7 și un sfert. La 8 și ceva eram la Gara de Sud din orașul industrial al petrolului și la 9 m-am prezentat la Colegiul Național "Jean Monnet" pentru a-i examina pe cei patru candidați pentru proba de bacalaureat spaniol.

Elevii au fost minunați și au obținut nivelul de competențe B2.

Pe la 5 seara ne luam rămas bun de a liceu iar la 5 și un sfert lăsam orașul în urmă.

Pentru 8 ore de muncă statul român îmi va plăti 17 lei pe care îi voi primi, cu ceva noroc, când începe toamna. Sper, de asemenea, să-mi fie returnat și costul deplasării.

Plătind astfel profesorii, mă îndoiesc că învățământul se va îmbunătăți vreodată.

739343-anghel-iordanescu-outimagen: http://www.gsp.ro

Lo más fácil es echarle la culpa al entrenador.

En Rumanía últimamente se ha puesto muy de moda culpar a los maestros del fracaso de sus alumnos. El profesor tiene la culpa de que el alumno no sepa nada, la culpa de que no aprenda, de que no quiera estudiar e incluso de que sea un vago.

La selección rumana de fútbol acaba de hundirse ruidosamente en este último europeo: ninguna victoria, un empate y dos derrotas. Y dos golitos, no de táctica sino de penalty.

Perdimos también contra Albania, considerada la más floja del grupo. Se habla incluso de una derrota histórica, de una vergüenza nacional.

Y la culpa de todo la tiene Tata Puiu (Anghel Iordănescu) que 20 años atrás casi rozó con el equipo nacional la semifinal del mundial de los Estados Unidos. Pero entonces jugaban Gică Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu, Florin Răducioiu, Ilie Dumitrescu...

El maestro Tata Puiu tenía otros alumnos.

Cel mai ușor este să dai vina pe antrenor.

În România în ultima vreme e foarte la modă să dai vina pe dascăl pentru eșecul elevilor săi. Profesorul e de vină că elevul nu știe nimic, că nu învață, că nu vrea să învețe sau că e leneș.

Echipa națională s-a prăbușit zgomotos la acest campionat european: nicio victorie, două înfrângeri și un egal. Și două goluri, dar nu din faze de joc ci din penalty.

Ne-a bătut până și Albania, considerată cea mai slabă din grupă. Se vorbește chiar de o înfrângere istorică, de o rușine națională.

De vină pentru toate este Tata Puiu care acum 20 de ani a fost cât pe ce să ajungă cu selecționata în semifinală la mondialul din Statele Unite. Da, dar atunci jucau Gică Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu, Florin Răducioiu, Ilie Dumitrescu...

Învățătoru' Tata Puiu avea alți elevi.

whats-on-your-mind-david-t-wilkinson

imagen:fineartamerica.com

¿Qué te está pasando por la cabeza? es el primer mensaje que te envía la página del blog donde escribes. Hay que tener cuidado con este tipo de mensajes. El sistema te provoca pero le da igual lo que digas. No debes darte prisa con la publicación de lo que acaba de pasarte por la cabeza. Pon un poco de orden en las ideas, borra, corrige y completa. Vuelve a mirar qué clase de mensaje quieres que llegue al público; si es adecuado, no ofende y, lo más importante, si es lo bastante claro para ser comprendido. Lo último es fundamental: primero debes comprenderlo tú y sólo después pretender que te entiendan otros.

Los contenidos violentos sobre las armas, la droga, el sexo seducen fácilmente a los jóvenes. Abrazan cualquier mensaje que les llega desde cualquier rincón de la red -hoy día cualquiera puede colgar lo que sea y decirnos que lo que hace él tiene un determinado valor-, se enamoran y luego defienden una causa que ni es suya ni es la justa. Un chico, por ejemplo, ha querido escribir sobre un grupo musical moderno, cuyas canciones estaban llenas de palabras y expresiones ofensivas, y donde el cantante nos quiere contar su adolescencia llena de toda clase de aventuras y de experiencias con las drogas. No me importaría, siempre y cuando el autor que elija estos temas intentara expicarnos de qué se trata y mostrase su desacuerdo con ese modo de vida.

Sí, es muy importante que nos expresemos libremente pero eso debería ayudarnos también a reflexionar. Piénsa, exprésate, vuelve a pensar y exprésate de nuevo.

Ce-ți trece prin cap?  este primul mesaj pe care ți-l trimite pagina blogului unde scrii.Trebuie să fii mai atent. Sistemul te provoacă dar nu-i pasă de ceea ce zici. Nu te grăbi să publici ce îți trece prin cap. Fă puțină ordine în idei, șterge, corectează, completează. Mai vezi încă o dată mesajul pe care vrei să-l transmiți publicului; este potrivit, nu jignește pe nimeni, este suficient de clar pentru a fi înțeles? Trebuie să-l înțelegi tu întâi și abia după aceea să pretinzi să te înțeleagă alții.

Conținuturile violente cu referire la droguri, arme și sex îi atrag ușor pe tineri. Îmbrățișează repede orice mesaj, din orice colț al rețelei -azi oricine poate să posteze orice și să ne spună ca ceea ce face el este valoros-, se lasă seduși și apără apoi niște cauze care nu sunt ale lor și nici nu sunt juste. Un băiat, de exemplu, a vrut să-mi scrie despre o formație muzicală modernă, cu melodii pline de cuvinte ofensatoare în care autorul vrea să ne povestească despre copilăria lui încărcată de aventuri de tot felul și de isprăvi cu drogurile. Nu ar fi nicio problemă dacă autorul care alege astfel de teme ar încerca să ne explice,  mai  întâi,   despre  ce  este  vorba  și și-ar exprima dezacordul față de acest mod de viață.

Da, este foarte important să ne exprimăm liber dar aceasta ar trebui să ne ajute să gândim. Gândește, exprimă-te, mai gândește o dată și exprimă-te din nou.

454293163Auzim multe povești despre copii maltratați de grup. Povești? Nu chiar. Sunt cazuri reale despre care nu prea ne place să vorbim. Putem fi părinții victimei umilite și nu dorim să se afle –vestea că ai fost batjocorit este o umilință în plus greu de suportat- sau suntem părinții umilitorului și vrem să scăpăm de răspundere.

Am observat că, de foarte multe ori, părinții umilitorului sunt chiar mândri că nu au acasă o victimă și afișează un aer de superioritate în comportament. Te abordează pe tine, părintele victimei, de sus, cu mâinile încrucișate și complet relaxați. Nu e vina lui că tu ai acasă un fraier.

Foarte mulți părinți își doresc să crească lideri și își educă copiii doar cu îndemnuri de genul  ni fi prost, dă din coate, dă-l la o parte, bagă-te-n față, mușcă primul.

Funcționează, dar nu pentru mult timp.

Copiii educați să fie ticăloși de mici, să dea la gioale ca să-și doboare semenii și să ajungă ei în față, de foarte multe ori ajung niște ratați sub toate aspectele. Cei care au fost ținte ale umilințelor colective au apucat să învețe la timp și pe propria piele cum pot fi oamenii. Au primit cea mai importantă lecție de viață.

179114536Totuși întrebarea ramâne: Cum ne ajutăm copiii victime ale umilinței colective?

Vorbind cu ei. Făcându-i să înțeleagă că de fapt puternici sunt ei pentru că sunt în stare să suporte insuportabilul.

Ușor de zis, greu de făcut.

Cu timpul copiii își pierd încrederea în părinți.

Copiii se nasc cu o imensă dorință de cunoaștere care se înfăptuiește prin dialog cu tata și mama. Dacă am repetat greșeala să-i respingem atunci când ni s-au adresat, cu diverse pretexte; fie că suntem obosiți sau avem treabă, sau mai lasa-mă, este greu de crezut că atunci când ajung preadolescenți ne vor mai cere vreun sfat.

Omul este dependent de căldură și de iubire. Dacă nu le găsește nicăieri e în stare să se omoare pe sine sau să devină un criminal. Sunt cunoscute cazurile când adolescenții hărțuiți fie își fac felul fie își execută călăii. Sunt cazuri disperate ale unor copii lăsați absolut singuri să lupte cu ceva ce pentru ei ia formă de societate în ansamblu.

De câte ori nu ni s-a întâmplat nouă adulților ca o singură vorbă bună să ne facă să iubim pe toată lumea și un singur cuvânt nelalocul lui să ne umbrească imaginea despre oameni? Încercați să vă imaginați cum se simte un copil care zi de zi, săptămână după săptămână, luni în șir sau poate chiar ani a fost lăsat să suporte, singur, batjocura unui grup întreg de așa ziși colegi. Poate că în urma acestui exercițiu vom înțelege că lumea lor nu este populată doar de prințese și cavaleri, cum ne place să-i vedem, ci mai umblă prin ea și adevărați monștri  gata oricând să scoată cuțitul.

3144456_640pxEs algo que nuestros hijos oyen cada día cuando se encuentran en clase o cuando repasan los deberes del cole con un profesor que, en teoría, debería ayudarlo a que lo supiera.

Digo “en teoría” porque en la práctica las cosas son un poco diferentes. El aprendizaje es un camino sin fin que dura tanto como nos toque vivir. Se aprende de cualquier cosa, incluso de una caída sobre el hielo en invierno. Si hubiera caído de otra manera, la espalda, el brazo o la rodilla no me dolería tanto. Pero ¿cómo caer de otra manera si todo pasa tan rápido?

Hay una teoría incluso para eso; pero en la práctica, como ocurre siempre, las cosas son bastante distintas. Y es entonces cuando nos damos cuenta de que el pensamiento no nos ayuda, de que la mente no sirve, de que más bien nos estorba. ¿Por qué no somos como los gatos, por ejemplo, que nunca se rompen nada cuando se caen?

Las caídas deberían ayudarnos a ver nuestras limitaciones. Y también las limitaciones intelectuales; no se puede saber algo que no se haya aprendido antes, que no se haya explicado una y otra vez, siempre con paciencia.

Por eso digo que, antes de abalanzarnos sobre nuestros hijos, o sobre los hijos de otros con esta inútil pregunta, deberíamos saber si les explicaron las cosas de forma correcta y si ellos las entendieron. Porque somos nosotros los que ponemos cara de bobos cuando les decimos: “¿Cómo es posible que no los sepas?”

%d bloggers like this: