Spre recuperarea demnității/Recobrando la dignidad
Întrebarea este pentru de fel de țară ne pregătim copiii? Pentru că nu toți vor pleca. Sau deja am luat decizia să-i trimitem în afară? Ai zice că ne-am propus să facem tot posibilul ca țara, în care ne-am născut și în care locuim acum, să nu mai existe. România-i nașpa! Am înțeles. Dar de cine depinde să nu fie așa? De nemți, francezi, olandezi? Nu cunosc nicio țară care să-și fi propus, atât de serios, să-și distrugă profesorii. Și nu mă încălzește cu nimic că mi se spune că, de fapt, nu este așa. Eu văd și simt. Orice aș face nu este bine, nu este suficient. Mare lucru!
Surge una pregunta: ¿Para qué clase de país preparamos a nuestros hijos e hijas? Porque no todos se van a marchar. ¿O, acaso, ya hemos decidido enviarlos a todos al extranjero? Diríase que nos hemos planteado hocer lo que fuese posible para que el país donde hemos nacido y donde moramos ahora, ya no exista. ¡Rumanía va de pena! Eso ya lo entendí. ¿Pero, sin embargo, de quién depende que esto no sea así? ¿De los alemanes, franceses, holandeses? No me consta ningún país que se hubiera tomado tan en serio el propósito de destruir a sus maestros. Y no me sirve de alivio que me digan que, en realidad, esto no es así. Yo lo veo y lo siento así; que haga lo que haga, no está bien, no es suficiente. ¡Que no vale un bledo!
Am colaborat cu părinți la câteva proiecte și activități. Părinți care mi-au propus, singuri, sprijinul. Cu degetele de la o singură mână pot să-i număr. O recunosc chiar ei, acești părinți: este foarte greu să-i facă pe ceilalți să se implice.
La ultima noastră grevă am simțit cât de singuri suntem. Manifestările, izolate și stinghere, de simpatie erau acoperite complet de reacțiile ostile. Orice ai invoca în apărarea ta, nu se acceptă. Nicio televiziune, niciun post de radio, niciun ziar nu a fost, constant și până la capăt, cu noi. Opiniile răzlețe de solidaritate pe care le pescuiam pe ici, pe colo, și de care ne bucuram ca niște copii, erau slabe, din oficiu, hai să zicem și noi măcar ceva de bine despre ăștia. Niciuna din personalitățile marcante ale momentului, din niciun domeniu, pe care cu atâta generozitate le invităm în școli în Săptămâna Altfel, nu a fost alături de noi de la început până la sfârșit. Niciun artist, scriitor sau actor. Ai zice că școala adună toate frustrările sociale de care nu mai vrem să ne amintim, și pe care nu le mai putem depăși, tot restul vieții.
Rațional am înțeles și finalul grevei, sfârșitul ei abrupt, într-un moment, perceput de mulți drept culminant, al entuziasmului că am fi în stare ce ceva, de a ne atinge un scop. Dar a fost tăiat. Atât, ni s-a zis. Până aici! Victoria, ca să nu ne bucurăm de ea, a fost făcută mici fărâme și distribuită, procentual, printre așa numitele reușite de care, vrei nu vrei, trebuie să te bucuri. Mulțumește-te cu puțin, iubite dascăl, altfel ți-l luăm și pe ăsta.
Efortul tău de recuperare a demnității, afișat pe sute de lozinci, a fost distribuit, de asemenea, procentual ca să i se piardă urma.
Dar nu regret nimic: nici kilometrii parcurși prin căldură în timpul marșului, nici presiunea incertitudinii vom obține ceva sau nu!, nici măcar pierderea salariului pe trei săptămâni. Acolo în piață, și apoi în timpul celor patru marșuri de protest, deși singuri, un fel de insulă în marea pe care o formează întreaga societate, împreună eram o forță care se îndrepta, hotărât, spre recuperarea demnității. Și nu îmi imaginez o altă caregorie profesională capabilă, în momentul de față, de a uni la un loc atâtea mii de voci care să cânte într-un glas versuri atât de emblematice din imnul țării.
Profesorii, educatorii, învățătorii, toți avem, în urma lecției acestei greve, în care ne-am oferit ca material didactic, o temă pentru acasă: recuperarea demnității în viitorul cât mai apropiat.
de asemenea Uniți, nu dezbinați!, Dacă voi nu ne vreți..., Protesta Profesores Maestros Educadores, Acum ori niciodată