Unde sunt copiii?/¿Dónde están los niños?
Área de interés temático: modelo educacional finlandés, modelo educacional rumano, movilidades Erasmus, tecnología educacional, uso y abuso de la tecnología en la educación
Tan preocupada por admirar otros modelos educacionales, Rumanía pierde de vista el suyo propio, desarrollado con mucho éxito a lo largo de varios siglos. Su principal recurso son los propios niños que siguen siendo vivos, inocentes y por tanto todavía exitosamente educables.
Românul e modest, ştim. Îi lasă pe alții în față şi nu se aşează în capul mesei, nici măcar în țara lui.
Care, de fapt, este rostul acestui text? Ce scriu acum are legătură cu anumite lucruri observate în timp referitoare la atitudinea noastră față de străinii occidentali şi a străinilor occidentali față de noi. Mai concret, ideea a plecat de la o prezentare -diseminare- a unei vizite -mobilități- din cadrul programului educațional la nivel european Erasmus făcută de o colegă din liceu.
Colega cu pricina a călătorit în Finlanda unde a vizitat o şcoală obişnuită dintr-un orăşel de provincie. M-a atras în mod deosebit povestea, ticluită într-adevăr ca o istorioară. Dar nu numai din acest motiv. Pe lângă fascinația generată de Finlanda şi modelul ei educațional, doamna învățătoare punea şi o problemă. Zic aceasta pentru că toate prezentările de acest gen pleacă de la admirație, continuă cu admirație şi se încheie tot cu admirație.
Unde vă sunt copiii?
Colega noastră s-a întors şi cu un mare semn de întrebare, pe care a ştiut să-l formuleze cu mult tact, preocupată empatic de acest aspect ca pedagog, mamă şi în final om. Unde vă sunt copiii? În localitarea respectivă nu a văzut pe stradă, afară, aproape deloc, niciun copil. Unde sunt? În încăperi, case, camere, spații închise rezervate exclusiv lor, i s-a răspuns. Pe telefoane! Sau conectați la tehnologie pe care Finlanda a fost atât de preocupată să o introducă în educație. Şi peste tot.
Deci totul pentru copii, dar fără ei?
Da, şcoala se afla la standarde cosmice, am văzut cu toții. Spații largi, iluminate abundent să te țină treaz în lungile perioade cu lumină naturală la jumătate. Greu de încălzit, o recunosc şi ei. Săli proiectate spațial, dotate cu o deosebită preocupare pentru viitorul care urmează, in care deocamdată, nu ne aflăm. Deci totul pentru copii, dar fără ei?
Noi, românii, scăpăm din vedere un lucru: pe noi înşine. Nu ne vedem, încă nu ne-am descoperit. Modestia nu este un neajuns, dimpotrivă, să nu ne amăgim, însă. Vedem frumosul altora, căscăm gura la el pentru o clipă, apoi ne întoarcem fascinați în țară şi facem din aceasta o întreagă poveste râvnind la ceea ce au ei. Tehnologizarea excesivă a relațiilor interumane, facilitarea pe toate căile a interacțiunii duce inevitabil la pierderea abilităţilor de comunicare vie, de la om la om, de la părinte la copil, de la profesor la elev etcetera. Văd colegi împresurați de copii când ies din cancelarie sau în pauză. Într-o conexiune atât de vie, în acel moment, şi de intensă. Văd copiii alergând prin curte, jucând ceva sau pur şi simplu stând de vorbă între ei.
Copiii românilor încă mai zburdă
Copiii românilor încă mai zburdă. Păi să-i păstrăm aşa, să nu-i legăm de antene, să nu-i cuplăm la prize și cabluri. Să nu-i înțepenim în încăperi aseptice de dragul unei dezvoltări tehnologice care, de multe ori, nici nu răspunde necesităților concrete ale omului, ci doar se află într-o competiție cu ea însăși.
Modelul românesc al educației pleacă de la copiii noștri...
Modelul românesc al educației, dezvoltat cu succes secole la rând de mari gânditori și reformatori români, pleacă de la copiii noștri. De la materialul uman de care încă mai dispunem, cu care încă se mai poate comunica.