Skip to content

Una mañana me desperté
y observé que a mi cuerpo
le faltaba un trozo.
No sabía lo que era:
un brazo, una pierna, el corazón
o la cabeza.
El caso es que le faltaba algo.
Algo importante.
Y para ver lo que era
no tuve que correr al espejo
sino que miré por la ventana.
Alguien con una sierra mecánica,
y de noche,
había cortado el árbol
que había delante de mi casa.

(imagen: ebihoreanul.ro)

Imagine similară

Con unos calores de más de 40 grados a la sombra lo único que se agradece en una ciudad recalentada, polvorienta y llena de gases de escape es el frescor de un árbol.

De ese árbol que el hombre ha cortado para calentar su morada, para hacer papel, para fabricar muebles…

Sobre el papel el hombre escribe y luego publica orgullosamente sus ideas que él cree imperecederas. Mete el mueble en su casa y empieza a llenarlo de trastos que van acumulando polvo. Todo lo que hace el hombre, todo, al final se cubre de polvo, se corrompe y se pudre. ...continue reading "Anotaciones sobre el árbol de Antón Pavlovichi Chéjov"

legion-de-angeles-posterProfesorul în societatea românească actuală este dușmanul. Adică este privit ca un subiect plin de răutate, permanent rău intenționat de care trebuie să te aperi cu orice mijloace.

Copilul este opusul, adică îngerul care trebuie păzit cu strășnicie de dascălul neîndurător.

Recentul „Statut al Elevului”, spre exemplu –absolut necesar pentru a proteja copilul de abuzurile școlii- este interpretat selectiv atunci când școala încearcă –sau îndrăznește- să corecteze  o abatere, oricât de mică, de la reguli sau norme; privite, acestea din urmă, ca niște rămățișe dăunătoare ale regimului totalitar din secolul trecut.

Cum se întâmplă adesea când drepturile sunt lăsate la voia interpretării, ceea ce este menit să protejeze contra abuzurilor, dă naștere altor abuzuri și mai mari. Că așa e românul –sau omul în general- îi întinzi un deget iar el îți roade capul.

Cu ceva timp în urmă, o colegă a fost încolțită, în tramvai, de câțiva tineri frumoși pentru că se încumetase să-i dea un 4 unei eleve, prietenă de-a lor. Astfel au înțeles ei că pot contesta o notă, așa cum prevede noul statut. Prin urmare, un 4 poate fi contestat cu niște picioare în gură. Mă întreb ce putem păți pentru un 2 sau 1? Probabil o lamă de cuțit. Cine va răspunde. Desigur nimeni. Cine poate să tragă la răspundere un înger?

Aída es española y trabaja en Radio Francia Internacional. Ha venido a Rumanía para hacer unos reportajes sobre la vida de los gitanos. El tema principal es la expulsión de los gitanos rumanos de Francia.
Prepara las entrevistas minuciosamente y se pone nerviosa cuando la gente que tenía que entrevistar no contesta las llamadas a pesar de haberse puesto de acuerdo previamente. Eso ha pasado con el único diputado gitano en el Parlamento Rumano, ha ido dando largas. La última excusa fue que tenía que ir al dentista. “Cálmate”, se dice Aída, y busca en su agenda otros números y otros nombres.
Yo soy su traductor y acompañante y me gano con ello unos euros: en cuatro días, aproximadamente el equivalente de mi sueldo de todo un mes. Aída alucina cuando le digo que cobro 350 euros al mes como profesor de castellano, doctor en filología y otras medallas honoríficas; y que mi amigo Silvio, profesor de deporte, que está haciendo de chófer, gana 170 más o menos, trabajando en un centro donde los alumnos, muchos de ellos gitanos, zurran a los profesores si no son buenos. A mi amigo esto no le pasa; es un buen psicólogo y un gran pedagogo, y sabe esquivar puñetazos, patadas y escupitajos.
Le digo a Aída que a la gente le cuesta cada vez más entender una democracia con desempleo, sueldos indignos y precios aberrantes. “Todo lo que se ha construido en este país, le aclara Silvio, carreteras, casas, escuelas y hospitales son obra del dictador fusilado”.

Tal vez nuestros argumentos le parecen a Aída demasiado elementales, pero al trabajador sin trabajo, al pensionista sin pensión o al asalariado con el sueldo rebajado, cualquier teoría sobre no sé qué cambio de no sé qué sistema le suena a puro engaño.
Estamos en Bărbulești, aldea mayoritariamente gitana, a unos 60 kilómetros de Bucarest. El alcalde, Ion Cuţitaru, también es gitano. Razona de una manera sencilla y sin complejos. A Sarkozy, en su opinión, se le ha ido la olla. “Quizás se sienta acomplejado por el hecho de que él tampoco es francés”, dice con sorna.

En Sintești, otro pueblo con gran porcentaje de población gitana, el Bulibaşa (una especie de autoridad local) nos da su número de móvil y nos invita a festejar con los suyos y otros representantes de su etnia el 40 aniversario del encuentro anual de gitanos que es al día siguiente. Decidimos ir sin más.
Vamos en el coche de Silvio, un Dacia viejo y destartalado que no llama la atención. Evitamos así que nos pidan dinero por las entrevistas; porque los gitanos suelen ser muy gitanos, sí señor.
Nos acercamos a una tienda que resguarda de los rayos del sol a un clan entero: mujeres con trenzas, faldas de muchos colores, grandes collares de oro sobre el pecho; hombres tripudos con cadenas gruesas del mismo metal, niños jugando con sables. Enfrente de la reunión un hombre está asando un cordero clavado en cuatro estacas. Lo hace calladamente, con mucho arte. Gotas de grasa caen sobre las brasas arrancando pequeños brotes de fuego. El aroma es tal que no podemos evitar acercarnos. “Para mí que el chef es rumano”, le comento a Silvio al oído. “Seguro”, dice Silvio y sonríe.
El hombre tripudo nos invita a sentarnos. Le damos las gracias pero tenemos que entrevistar primero al Rey de los Gitanos, Florin Cioabă. Hacemos, no obstante, un par de fotos con el cordero y con los dos críos que se lo están pasando bomba delante de la cámara de Aída.
Los músicos dedican canciones a Sarkozy y las mujeres bailan trotando sobre la hierba muy verde. El día es muy caluroso. Un arroyo de montaña envía su frescor agradable y allí buscamos, Aída y yo, un lugar para sentarnos. Aprovechamos la proximidad de otra familia, no muy numerosa, y nos acercamos a hablar con ellos. Los hombres empiezan a reírse mostrando las dentaduras de oro. Les importamos un bledo, pero acceden a contarnos algo sobre su vida. Andrei es chófer. “Soy rumano, dice, y convivo con ellos desde la infancia”.
Se me ocurre que los gitanos adinerados tienen empleados rumanos. Antes era al revés.
Mientras estamos conversando, probamos jamón ahumado -¡una delicia- y lo acompañamos con vino tinto. Fraga, la mujer, es analfabeta, pero es muy lista. Tiene ojos negros y brillantes. Critica a su marido porque está demasiado gordo. Ya no lo quiere como esposo, yo le gusto más, y se sienta a mi lado. Aída tiene el micro preparado, ha sido fácil, y vengan las preguntas. Fraga no sabe leer ni escribir pero sabe contar el dinero y lo considera suficiente. Los hombres lo ganamos, aclara su marido, y las mujeres lo administran”. No queda muy claro cómo se ganan la vida: unos 2000 mil euros al mes cada uno. “Somos buenos negociantes, eso es todo” dice el más joven. Luego van al bosque cercano a traer leña. El cordero está pastando tranquilamente no muy lejos sin sospechar la tragedia que se le viene encima.
Por la tarde regresamos. Aída está cansada pero contenta: tiene la entrevista con el rey, los relatos de varios jefes de clanes gitanos, de los miembros varones de una familia y de una mujer. Al final se duerme. Silvio y yo seguimos hablando de cualquier cosa. El paisaje a ambos lados de la carretera es el mismo: Rumanía en una profunda crisis histórica que dura siglos. “¿Qué, coño, le falta a este país?”, nos preguntamos casi al mismo tiempo. Y nos echamos a reír.
Hay quienes dicen que un pueblo.
images
Misiunea rromani

Aida e spaniolă şi lucrează pentru Radio France International. A venit în România să facă nişte reportaje despre viaţa ţiganilor. Tema principală este expulzarea ţiganilor români din Franţa.

Pregăteşte interviurile minuţios şi şe enervează când persoanele cu care trebuia să se întâlnească nu răspund la telefon deşi totul fusese stabilit dinainte. Aceasta ni s-a întâmplat cu deputatul  romilor în parlament, ne-a trimis pur şi simplu la plimbare. Ultimul pretext a fost că trebuia să meargă la dentist. Calmează-te, îşi zice Aida şi caută în agendă alte nume şi numere de telefon.

Eu sunt traducător şi însoţitor şi câştig câţiva euro, în patru zile aproape salariul meu pe o lună. Aidei nu-i vine să creadă că eu am 350 de euro pe lună ca profesor la liceu, Doctor en Filologie şi alte medalii onorifice şi că prietenul meu Silviu, profesor de sport şi care ne-a fost şofer, câştigă aproximativ 170, într-o şcoală unde elevii, mulţi dintre ei ţigani, le aranjează freza profesorilor dacă nu sunt cuminţi. Prietenului meu nu i se întâmplă asta; slavă Domunului e un bun psiholog şi un mare pedagog şi se pricepe să eschiveze flegmele, pumnii şi şuturile.

Îi spun Aidei că oamenilor le este din ce în ce mai greu să înţeleagă o democraţie cu şomaj, salarii umilitoare şi preţuri aberante. Tot ce s-a construit în ţara asta, îi explică Silviu, şosele, blocuri, şcoli şi spitale, sunt de pe timpul dictatorului împuşcat. Poate că argumentele noastre  i se par elementare dar muncitorului fără un loc de muncă, pensionarului fără pensie sau salariatului cu salariul redus orice teorie despre nu ştiu ce schimbare a nu ştiu cărui sistem îi sună a simplă minciună.

Ne aflăm la Bărbuleşti, sat majoritar ţigănesc, la 60 de kilometri de Bucureşti. Primarul, Ion Cuţitaru, e şi el ţigan. Judecă simplu şi fără complexe. Sarkozy, după părerea lui, a luat-o razna rău de tot. Poate că se simte complexat de faptul că nici el nu e francez get-beget, spune ironic.

La Sinteşti, altă localitate cu un procent mare de populaţie romă, Bulibaşa ne dă numărul său de mobil şi ne invită să sărbătorim cu tot neamul său şi alţi reprezentanţi ai rasei a 40-a întâlnire anuală a ţiganilor care are loc a doua zi. Acceptăm fără să stăm prea mult pe gânduri.

Mergem cu maşina lui Silviu, o Dacie veche şi hodoroagă care nu atrage atenţia, evitând astfel să fim taxaţi  pentru interviuri; ţiganului trebuie să-i iasă şi lui un ban că de aia-i ţigan.

Ne apropiem de un cort care adăposteşte de razele soarelui un clan întreg: femei cu părul împletit în cozi lungi, fuste de toate culorile şi salbe mari de aur la gât; bârbaţi burtoşi cu lanţuri din acelaşi metal şi copii cu săbii de jucărie. În faţa adunării un om prăjeşte un miel răstignit în patru ţepuşe. Îşi face treaba în tăcere, cu multă măiestrie. Picături de grăsime cad în cărbunii încinşi smulgând din mijlocul lor flăcări mici. Mirosul de fum ne face să ne apropiem. Bucătarul trebuie să fie român, îi şoptesc lui Silviu. Silviu aprobă şi zâmbeşte. Burtosul ne invită să luăm loc. Îi mulţumim. Nu putem. Întâi trebuie să-i luăm un interviu lui Florin Cioabă, Regele Romilor. Facem totuşi căteva poze cu mielul. Copiii ţopăie şi ei în faţa camerei.

Muzicanţii cântă în cinstea lui Sarcozy iar femeile dansează pe iarba verde. Ziua e foarte călduroasă. Un pârâu de munte răspândeşte o răcoare plăcută; eu cu Aida căutăm un loc să ne aşezăm. Silviu s-a dus să vadă dacă nu i-a ciordit nimeni Dacia lui veche şi hodorogită. Aproape de noi, o altă familie, nu foarte numeroasă, face pregătiri. Intrăm în vorbă cu ei. Bărbaţii râd, arătându-şi dantura de aur. Nu prea le pasă de noi dar acceptă totuşi să ne povestească căte ceva despre viaţa lor. Andrei e şofer. Zice că e român şi convieţuieşte cu ei de mic. Ţiganii au angajaţi români, mi-am zis în minte. Înainte era invers.

În timp ce stăm de vorbă, gustăm din jambonul afumat, bun, nimic de zis, şi bem puţin vin roşu. Fraga nu știe carte dar e ascuţită la minte. Are ochi negri şi strălucitori. Îşi critică soţul pentru că e gras. Nu-l mai vrea de bărbat, eu îi plac mai mult şi se aşază lângă mine.

Aida are microfonul pregătit, a mers repede, şi începem. Fraga nu ştie şă scrie nici să citească dar se pricepe la numărat bani şi i se pare suficient. Noi îi câştigăm, zic bărbaţii,  femeile îi administrează. Nu spun clar cum îi câştigă, în jur de 2000 de euro pe lună fiecare dintre ei, suntem buni afacerişti, atâta tot, spune cel mai tânăr. Când interviul ia sfârşit, se duc în pădure după lemne. Mielul stă liniştit nu departe și rumegă iarbă. Nici nu bănuieşte ce nenorocire îl paște.

Seara facem cale întoarsă. Aida e sleită de puteri dar mulţumită; are mărturia regelui, a unor şefi de clan, a membrilor unei familii şi a unei femei rome. În cele din urmă adoarme. Eu cu Silviu vorbim de una alta. Peisajul pe ambele părţi ale drumului este același; România într-o profundă criză ce durează secole. Ce naiba îi lipseşte acestei ţări?, ne întrebăm aproape în acelaşi timp şi izbucnim în râs.

Unii zic că un popor.

%d bloggers like this: