Skip to content

eternidad

Fotografía: lomejorenlibros

A veces la culpa de una sola muerte parece tenerla toda la humanidad. Ocurre cuando muere un niño. Hace poco murió un niño del colegio donde soy profesor: se cayó de la rama de un árbol, en el parque.

Una muerte estúpida, como se suele decir en estos casos.

La muerte lo ha cogido entre sus brazos y se lo ha llevado. Me la imagino corriendo por el mundo con los brazos abiertos, llevándose a quien cae en sus garras. Se da la sensación de que no es ella la que te atrapa sino que somos nosotros los que corremos a su encuentro. Y te estremeces ante una terrible hipótesis: ¡Tal vez todo forma parte de una conspiración! Si ese día el niño hubiera hecho otra cosa, si no hubiera ido al parque, si no se hubiera subido al árbol… ¡Si no se hubiese plantado allí ese maldito árbol que ahora parece tener la culpa de todo!

No me extrañaría ver a la madre regresar una y otra vez al lugar donde murió su hijo, intentando buscar respuestas. ¿Respuestas a qué? Porque la muerte no se puede comprender, como no podemos comprender ese cosmos en el cual nos desplomamos para compartirlo con todos quienes ya no existen. Con Beethoven, Cervantes y Shakespeare, por ejemplo. O con los hermanos Grimm y Andersen. O con algún dinosaurio especialmente fabuloso que, despojado ya de su materia agresiva, no tiene por qué comerse a nadie. Allí debe haber de todo: quien te cante, quien te cuente cuentos, a quien montar para cabalgar a velocidad del viento. ¡Feliz eternidad, pequeño!

Desde el espacio el planeta se ve como una pequeña esfera azul.

No se ve ningún ser humano, ningún gobierno, ningún país.

Ninguna obra maestra, ningún libro, ninguna pintura, ninguna estatua se ve desde el espacio.

Nada se ve. Ningún resultado de nuestras ambiciones. Sólo se oye un poco la Sonata de la Luna de Beethoven.

Din spațiu

Planeta se vede ca o mică sferă albastră.

Nu se vede nicio ființă umană, niciun guvern, nicio țară.

Nicio capodoperă, nicio carte, niciun tablou, nicio statuie nu se vede din spațiu.

Nimic nu se vede. Niciun rezultat al ambițiilor noastre.

Doar se aude puțin Sonata Lunii a lui Beethoven.

Hoy día la comunicación es más activa que nunca. Hablamos miles de minutos, enviamos miles de mensajes, escribimos comentarios… en una palabra “comunicamos”. Y a un ritmo imparable como si hasta ahora todo eso hubiera estado prohibido y ya hubiera llegado la hora de soltarse, de poder decir, por fin, todo lo que queríamos y no podíamos decir. Y en esa comunicación sin freno alguno vamos siempre hacia adelante, no miramos hacia atrás, enviamos  deprisa al espacio virtual nuestra momentánea reflexión, sin volver a leerla antes; quizás hayamos cometido algún error ortográfico, o -lo que sería peor- de pensamiento. Pero no nos interesa. Vamos siempre hacia adelante. Comunicamos, no paramos de comunicar. Las comas y los puntos hace tiempo que han volado al espacio. No existen. En cambio abundan los gritos !!!!!!!!!!!!, las jetas tristes, sonrientes o neutras. La falta de expresividad verbal la suplimos con dibujitos. Quizás deberíamos detenernos un poco, poner una coma o un punto. Las comas y los puntos son los respiros del pensamiento, paradas obligatorias para poner en orden las ideas. Si no hay orden en las ideas, no podrá haberlo en la vida.

total caos

Imagen: “Total Caos” por bubufr en deviantart

Astăzi comunicarea este mai activă ca oricând. Vorbim mii de minute, trimitem mii de mesaje, scriem comentarii, într-un cuvânt "comunicăm". Și într-un ritm de neoprit, ca și când până acum acest lucru ne-ar fi fost complet interzis și în sfârșit a sosit momentul să "ne dăm drumul la gură", să spunem tot ce doream și nu puteam. Înaităm în această comunicare fără niciun fel de frâne, fără să privim înapoi. Aruncăm, grăbiți, în spațiul virtual tot ce ne trece prin cap, fără să mai recitim; poate am comis undeva vreo greșeală ortografică, sau, și mai rău, de gândire. Nu ne interesează. Comunicăm, comunicăm fără oprire. Virgulele și punctele demult au dispărut în spațiu. Nu există. În schimb au sporit țipetele!!!!!!!!, mutrițele triste, zâmbitoare sau neutre. Completăm insuficiența expresivității verbale cu imagini și desene. Poate ar trebui să ne oprim puțin, să mai punem câte o virgulă sau un punct. Virgulele și punctele sunt un respiro în gânduri, un răgaz necesar pentru a ne face ordine în idei. Dacă nu este ordine în idei nu poate fi nici în viață.

El perro da brincos de contento y está feliz. Este chucho ha tenido suerte. Alimentado, acostado y cuidado como un bebé. Como un bebé afortunado, quiero decir, porque los hay en este maldito mundo tirados por ahí como viejos muñecos de trapo.

Siempre limpito y con el pellejo blanco y brillante. Le dejan acostarse en la almohada de sus amos, puede comer de sus platos y si se hace pis sobre la alfombra no pasa nada.
Cuando lo sacan a pasear, echa a correr tras algún perro vagabundo que anda a sus anchas por donde le da la gana. Casi todos son unos ejemplares grandes y robustos, espinazo grueso y tórax desarrollado. Casi nunca se dan por aludidos y siguen su camino aparentemente sin rumbo determinado.

Nuestro chucho parece envidiarle esa arrogancia y también algo más: esa libertad de caminar hacia ninguna parte. Se le queda mirando, correa tensa al cuello y patas delanteras en alto. Esa libertad que no sabría enfrentar porque se moriría de hambre y de frío pero que, a pesar de todo, le fascina.

imagen: michellepalcios.blogspot.ro

Școala este domeniul cu cele mai rapide șanse de dezvoltare și de modernizare. De ce? Deoarece este mediul în care informația circulă cel mai intens. A face școală înseamnă a transmite permanent informații cu o finalitate foarte precisă: să fie utile și să contribuie în mod practic la formarea celor care le primesc.

Informația, la ora actuală, trebuie să fie rapidă și cât mai concisă. Cel care învață simte permanent nevoia de a însuși fără a investi prea mult timp. Alergăm permanent după oferte și avem impresia că zilnic pierdem șanse de a ne realiza profesional, social, economic. Punem aceiași presiune și pe copii pe care dorim să-i vedem făcând permanent ceva. Pentru ce anume? Nici noi nu știm foarte clar.

Întrebarea este cum să-i facem să învețe dacă ceea ce le oferim noi nu li se pare interesant? Cred că doar aducând școala la zi cu tot ce se întâmplă în afara ei.  Iar în afara ei se întâmplă foarte multe lucruri.

Școala demult a părăsit pereții claselor.  În mediul on line  informația  circulă   necontenit, internet-ul nu se închide la 7, 30 seara. De trei ani lucrez cu Blog El Maestro®, conceput ca instrument de lucru la ore și în afara lor. Pentru a-l face pe copilul de azi să învețe măcar ceva trebuie să-i demonstrezi permanent că ceea ce face el este necesar. Rezultatul muncii lui trebuie să se vadă imediat așa cum afișăm, aproape instantaneu, o fotografie. Am descoperit această posibilitate în timp, așa cum am descoperit, rând pe rând, toate modalitățile de lucru de până acum care, datorită mediului on line paralel, par a fi inepuizabile. Dacă nu încercăm să conectăm școala la această viață virtuală, atât de intensă, mereu va rămâne în urmă. O putem face împreună cu ei, cu copiii. Ei dețin simțul practic al internetului. De câte ori am avut ocazia, am folosit această abilitate și am învățat de la ei. Pe Blog El Maestro® le-am oferit posiblitatea să arate de ce sunt în stare.