Dacă voi nu ne vreți, noi cum să vă vrem? Si vosotros no nos queréis, ¿cómo podríamos quereros nosotros?
Los maestros somos criticados por perjudicar a otros. Sin embargo, a nadie le importa el daño que nos ocasionan a nosotros
Ești tu, oare, fără niciun cusur, de arunci cu pietre într-o întreagă categorie profesională? ¿Eres tú, acaso tan perfecto y sin tacha que tiras piedras contra toda una categoría profesional?
Noi, porfesorii, suntem criticați că facem rău altora. Nimănui, însă, nu-i pasă de răul făcut nouă. Prin așa zisele oferte, pe care ni le fac acești politicieni, nu mă disprețuiesc doar pe mine, ci și pe dumneavoastră, mame și tați, și pe copiii dumneavoastră.
A plăti pe cineva, în mod corespunzător, pentru munca depusă într-o societate democrată ca a noastră, scăpată, zic eu, de comunism, înseamnă a aprecia și lucrurile pe care le fac eu și colegii mei, pentru care nu suntem plătiți deloc: olimpiade și concursuri sâmbăta și duminica, tot felul de activități, de asemenea în weekend, excursii de 2-3 zile la sfârșit de săptămână,
supraveghere prost plătită și cu responsabilitate foarte mare la examenele naționale, pauze aproape inexistente pentru diriginți, care își vizitează clasele pentru tot felul de probleme, discuții cu părinții, la fel, în pauze, sau pe rețele la orice oră din zi sau noapte,
asigurarea și supravegherea, cu zâmbetul pe buze, a publicului format din clase întregi în sălile de activități ale liceelor, pentru tot felul de prezentări și proiecte din afară, care iau cu asalt școlile.
Ai găsit cu ce să te lauzi! Mă laud? Eu? Cu ce te lauzi tu? Ce muncești tu atât de important pentru țara asta, că-mi zici mie marș la clase? Vreau să văd ce faci. Că eu, ce fac, e la vedere. De aceea și sunt scos în evidență în tot felul. Într-o singură zi, un profesor, sau o profesoară cu cinci ore, la cinci clase diferite, câte treizeci și ceva de copii fiecare, este văzut, în total, de un public de peste 150 de inși care transmit acasă, în felul lor, ce ai zis, ce ai făcut, cum ai întrebat, ce ai răspuns etc. Un public nespectator, să ne înțelegem.
Un public pe care eu trebuie să-l învăț ceva, copii fără memorie și fără putere de concentrare din cauza statului de pe telefon, pe care nu l-am cumpărat eu, adolescenți care se cred oameni mari și pot face ce vor, oricând vor, să iasă din clasă, sau să intre, să fumeze în curtea școlii, să-ți răspundă iritat și în răspăr la observații, pe care nu mai ai voie să le faci pentru că sunt interpretate în fel și chip,
să-ți conteste nota în gura mare, da nu-i corect!, să-și comande oricând de mâncare și s-o mănânce oricând. Nu sunt reproșuri. Înțelegem și noi că părinții nu au timp să aibă grijă de toate aceste aspecte, și suntem cât se poate de toleranți. Suntem OK, zic eu. Dar pe mine, cine mă înțelege?
Publicul, la care mă refeream, nu mă aplaudă la sfârșitul spectacolului, ci doar mă fluieră și mă înjură. Nu vreau să fiu aplaudat, ci plătit. Repet, sunt supus judecății, pentru că tot ce fac este în vitrină, în lumina privirilor tuturor.
Dar cum îți argumentezi hărnicia tu, cel care mă trimiți, atât de brutal, marș la clase? Cu ce argumente își susțin hărnicia primarii Bucureștiului, un oraș murdar, plin de praf și de gropi în asfalt, fără verdeață, clădiri gri, pe care vizitatorii străini le admiră așa nu!
Cu ce se laudă primul ministru, președintele țării, cei ce ne conduc? Care sunt reușitele lor? Cu ce mă poate impresiona acel părinte, care îmi cere mie socoteală, pentru că efortul meu de a-i învăța copilul nu dă roadele așteptate de el? Ești tu, oare, fără niciun cusur de arunci cu pietre într-o întreagă categorie profesională?
Nu vom reuşi să construim un învățământ de calitate, din care să fie exclus profesorul, părintele, sau copilul. Clasa politică, de câteva decenii încoace, a jucat un rol preponderent negativ în această relație: ne-a dezbinat, ne-a înrăit şi ne-a sărăcit material şi spiritual. Dascălii, împreună cu părinții şi copiii care au înțeles dimensiunea dezastrului şi ne sunt alături, încercăm acum să salvăm ce a mai rămas.
Nişte elevi și-au întrebat diriginta dacă pot să-și sărbătorească banchetul fără profesori. Sigur că da! Dacă voi nu ne vreți, noi cum să vă vrem? Stai, stai! Dar cine să ne supravegheze copiii în timp ce se distrează până la trei dimineața? A, paznici, deci, și marș la clase! Bun, am înțeles, să vedem, însă, până când.
Vezi şi Uniți, nu dezbinați!, Protesta profesores maestros educadores, Omul de la catedră, Școala aprecieri salarii și bun simț