Școala aprecieri salarii și bun simț

Școala, aprecieri, salarii, și bun simț

Psihologic vorbind, când nu ești apreciat nici nu simți nevoia să faci. Este valabil pentru copii și adulți în egală măsură.

În școala românească aprecierea pentru munca dascălilor lipsește cu desăvârșire. Societății românești în ansamblu îi suntem absolut indiferenți. Mai mult decât atât, îi suntem chiar antipatici. Putem să ne facem treaba oricât de bine, să ne purtăm cu copiii oricât de frumos, să facem activități extrașcolare oricât de multe și de variate că nimeni nu va sesiza acest lucru, nimeni nu va face diferența.

De multe ori auzim Ce copii frumoși! Copiii sunt frumoși dacă sunt educați. Nu cuminți, nici deștepți. Educați. Adică rezonabil de modelați încât să te poți înțelege cu ei  pentru a-i putea instrui. În România, din păcate, la educație s-a renunțat aproape complet. Educația este privită ca o piedică în dezvoltarea individului care, dacă nu este brutal, dacă nu știe să dea din coate, nu ripostează violent este fraier. De multe ori am fost martor la tot felul de scene: adulți care nu-și opresc odraslele când înjură, când lovesc cu piciorul în perete, când aruncă gunoaie sau se bat, sau când sunt chemați la școală pentru a li se comunica că au copii obraznici. Te poți aștepta la replici de genul da ce e atât de grav sau că doar n-a omorât pe nimeni, da mie-mi place cum e copilul meu sau la o sfidătoare lipsă de reacție. Munca cu astfel de colective devine un calvar pentru profesor. Realizezi atunci cât de singur și de abandonat ești.

Țările avansate economic au rezolvat umilința la care sunt supuși educatorii prin bani. S-a ajuns la concluzia că cel de la catedră, supus permanent judecății colective, ar trebui să fie plătit rezonabil pentru a compensa, în vreun fel, anumite nemulțumiri sau chiar frustări. În România societatea se pare că este împotrivă ca profesorii să ia mai mulți bani la salariu. De ce? Probabil pentru că munca noastră este considerată neimportantă. Ce e atât de important să predai, să ții niște ore, să scrii pe tabla, să-ți spargi plămânii vorbind ore în șir în clase aglomerate cu peste 30 de elevi dintre care mai puțin de un sfert vin la școală ca să învețe ceva? Ce mare lucru e să corectezi zeci de lucrări, să dai niște note, dintre care doar 10 nu este contestat? Ce e așa greu să faci activitați extrașcolare, să supraveghezi zeci de copii, care mai de care mai năzdrăvan? Ce e atât de complicat să faci teatru, reviste, dezbateri, olimpiade și proiecte, să faci ședințe cu părinții, pregătire sâmbăta, să numeri absențe, să propui note scăzute la purtare, să te lupți cu indiferența parinților de copii obraznici sau, mă rog, năzdrăvani? E chiar atât de dificil să suporți critici atunci când ceea ce faci nu pare a fi în regulă și indiferența absolută când este bine ceea ce faci?

Chiar și așa, eu, totuși muncesc. Muncesc oricum pentru că nu-mi permit să-mi bat joc. Poate de aceea își permit să-și bată joc de mine.

Vom putea schimba ceva doar atunci când părinții vor înțelege că școala începe acasă; când societatea va realiză că ceea ce face profesorul, nu doar judecătorul, angajatul la bancă sau IT-istul, este muncă și trebuie plătită; când cei care conduc învățamântul nu vor mai aglomera clasele, nu vor supraîncărca programele școlare și ghiozdananele copiilor cu manuale, caiete și cărți pe care nu reușim să le ducem la capăt într-un an școlar; când vom reintroduce în vocabular noțiunile de disciplină, atenție la oră, bun simț, respect; când profesorii vor încerca să înțeleagă efortul părinților și al copiilor iar copiii și părinții vor aprecia munca profesorului. Dar, cum deja ne propiem de o stare aproape ideală a lucrurilor, este greu de crezut că vom reuși.