Skip to content

About Robert Lozinski

Autor de Blog El Maestro® y editor de los contenidos. Nacido en Moldavia, república perteneciente hasta finales de los 80 del pasado siglo a la desaparecida Unión Soviética. Licenciado en Filología por la Universidad Estatal de Kishinau. Doctorado en Filología Hispánica por la Universidad de Bucarest. Profesor de español en el Liceo Bilingüe “Miguel de Cervantes Saavedra” de Bucarest. Autor del Blog “La Ruleta Chechena" donde publica artículos y relatos. Su novela, "La ruleta chechena", fue premiada con “Francisco García Pavón de Narrativa, 2008”.

What’s on your mind?/Ce-ți trece prin cap? ¿Qué se te pasa por la cabeza?

whats-on-your-mind-david-t-wilkinson¿Qué se te pasa por la cabeza? O ¿qué tienes en mente? es el primer mensaje que te envía la página del blog donde escribes. Hay que tener cuidado con este tipo de mensajes. El sistema te provoca pero le da igual lo que digas. No debes darte prisa con la publicación de la idea que se te acaba de ocurrir. Pon un poco de orden en tus pensamientos, borra, corrige y completa. Vuelve a mirar qué clase de mensaje quieres que llegue al público; si es adecuado, no ofende y, lo más importante, si es lo bastante claro para ser comprendido. Lo último es fundamental: primero debes comprenderlo tú y solo después pretender que te entiendan otros.

Los contenidos violentos sobre las armas, la droga, el sexo seducen fácilmente a los jóvenes. Abrazan cualquier mensaje que les llega desde cualquier rincón de la red -hoy cualquiera puede colgar lo que sea y decirnos que lo que hace él tiene un determinado valor-, se enamoran de su contenido fácilmente y luego defienden una causa que ni es suya ni tampoco es la justa. Un chico, por ejemplo, ha querido escribir sobre un grupo musical moderno, cuyas canciones estaban llenas de palabras y expresiones ofensivas, y donde el cantante nos quiere contar su adolescencia llena de toda clase de aventuras y de experiencias con las drogas. No me importa, siempre y cuando el autor que elija estos temas intente expicarnos de qué se trata y muestre su desacuerdo con ese modo de vida.

Sí, es muy importante que nos expresemos libremente, pero eso debería ayudarnos también a reflexionar. Piénsa, exprésate, vuelve a pensar y exprésate de nuevo.

Ce-ți trece prin cap?  este primul mesaj pe care ți-l trimite pagina blogului unde scrii.Trebuie să fii mai atent. Sistemul te provoacă dar nu-i pasă de ceea ce zici. Nu te grăbi să publici ce îți trece prin cap. Fă puțină ordine în idei, șterge, corectează, completează. Mai vezi încă o dată mesajul pe care vrei să-l transmiți publicului; este potrivit, nu jignește pe nimeni, este suficient de clar pentru a fi înțeles? Trebuie să-l înțelegi tu întâi și abia după aceea să pretinzi să te înțeleagă alții.

Conținuturile violente cu referire la droguri, arme și sex îi atrag ușor pe tineri. Îmbrățișează repede orice mesaj, din orice colț al rețelei -azi oricine poate să posteze orice și să ne spună ca ceea ce face el este valoros-, se lasă seduși și apără apoi niște cauze care nu sunt ale lor și nici nu sunt juste. Un băiat, de exemplu, a vrut să-mi scrie despre o formație muzicală modernă, cu melodii pline de cuvinte ofensatoare în care autorul vrea să ne povestească despre copilăria lui încărcată de aventuri de tot felul și de isprăvi cu drogurile. Nu ar fi nicio problemă dacă autorul care alege astfel de teme ar încerca să ne explice,  mai  întâi,   despre  ce  este  vorba  și și-ar exprima dezacordul față de acest mod de viață.

Da, este foarte important să ne exprimăm liber dar aceasta ar trebui să ne ajute să gândim. Gândește, exprimă-te, mai gândește o dată și exprimă-te din nou.

Tony Stănescu es el guitarrista de Los Cervantinos Band. Raluca Muntean es la voz. Han interpretado dos canciones, en el intermezzo musical de nuestra obra "¿Qué le pasa a Papá Noel", en el Festival de Teatro Escolar.

image1 (1)

mono-movil_xxl (2)foto: movilonia.com

Avem atâtea mijloace de comunicare încât l-am uitat pe cel mai important: Vorbirea. Copiii noștri nu mai vorbesc la telefon, de exemplu. Preferă tot felul de rețele sociale. Explicația este simplă: e cool, e nou iar tot ce e nou e și interesant. Nici atunci când sunt împreună nu vorbesc direct, nu se privesc în ochi. Se uită în telefon ca și cum cealaltă lume, virtuală, ar conta mai mult decât realitatea în care se află ei.

De multe ori, deși am putea suna, preferăm mesajele. Probabil, dacă nu ar fi apărut această cale de comunicare, am fi transmis ce avem de spus prin viu grai. Ne e greu să vorbim sau pur și simplu folosim imediat tot ce ni se pune la dispozișie, bun sau rău?

Vorbirea s-a perfecționat și ea odată cu evoluția omenirii. La început, când oamenii doreau să-și spună ceva, mârâiau, chițăiau sau sâsâiau. Vorbirea i-a ajutat să-și clarifice intențiile, să înțeleagă ce vor unii de la alții.  Iar aceasta, evident, le-a dezvoltat gândirea. Renunțând să vorbim, încetăm să gândim complet. Poate asta ne și dorim; să devenim niște mârâitoare avansate tehnologic.

20160611_13034620160610_15325420160610_12315320160608_130834

Prințese și cavaleri (cu cuțite la ei)

Auzim multe povești despre copii maltratați de grup. Povești? Nu chiar. Sunt cazuri reale despre care nu prea ne place să vorbim. Putem fi părinții victimei umilite și nu dorim să se afle –vestea că ai fost batjocorit este o umilință în plus greu de suportat- sau suntem părinții umilitorului și vrem să scăpăm de răspundere.

...continue reading "Prințese și cavaleri"

Coordonator: Cristiana Mihăiescu

Cuvant inainte

A fost odata o clasa de copii harnici, clasa Furnicutelor.

La inceput erau mici si nestiutori, dar au crescut si au invatat repede o multime de lucruri interesante. S-au gandit sa va arate si voua ca imaginatia si intelepciunea sunt prietene bune cu copiii mici.

DE LUAT AMINTE

Autori: Furnicile (cls a II-a A)

A fost odata, intr-o lume magica indepartata un tinut in care fericirea, harnicia si veselia erau aurii ca mierea. Acolo, in Albinelia, traiau fericite mii de albine in casute mici faurite din ceara de culoarea soarelui. Pretutindeni erau magazine cu miere care nu se sfarsea niciodata.

Albinelia 2Toata vara mamicile albine trudeau, iar micile albinute zumzaiau si aduceau acasa flori sau se jucau pe toboganele si caruselele din ceara.

Intr-o zi, pe cand nimeni nu banuia ca un pericol va tulbura linistea din Albinelia, postasul catelus din praf de luna aparu foarte speriat. Aduse vestea ca un dusman mai vechi are de gand sa viziteze Albinelia. Albinele n-au luat in seama nici spaima catelusului, nici praful stralucitor care sarea de pe blanita lui si anunta o mare primejdie. Doar copiii au inteles mesajul si au raspandit vestea.

Albinelia 1Nu trecu mult timp si in Albinelia niste zgomote infricosatoare. Tot pamantul se cutremura sub pasii uriasului urs Bob.

Albinele si-au dat seama ca ursul venise sa atace stupul si sa fure mierea.

Strajerii au sunat din corn si soldatii cu acele pregatite l-au atacat pe intrus. In spatele lor se pregateau mereu ace de rezerva. Dupa ce soldatii l-au amortit, albinele l-au ferecat pe urs intr-o cusca de ceara.

I-au dat drumul din cusca abia dupa ce si-a cerut iertare si a promis ca nu va mai ataca Albinelia.

Bob a povestit prietenilor sai intamplarea. De atunci toti ursii au invatat ca micutele albine sunt mai puternice decat ei. Daca uriasii cafenii doresc sa guste miere, vin cu flori sa cumpere deliciosul desert auriu.

Albinelia 3

3144456_640pxEs algo que nuestros hijos oyen cada día cuando se encuentran en clase o cuando repasan los deberes del cole con un profesor que, en teoría, debería ayudarlo a que lo supiera.

Digo “en teoría” porque en la práctica las cosas son un poco diferentes. El aprendizaje es un camino sin fin que dura tanto como nos toque vivir. Se aprende de cualquier cosa, incluso de una caída sobre el hielo en invierno. Si hubiera caído de otra manera, la espalda, el brazo o la rodilla no me dolería tanto. Pero ¿cómo caer de otra manera si todo pasa tan rápido?

Hay una teoría incluso para eso; pero en la práctica, como ocurre siempre, las cosas son bastante distintas. Y es entonces cuando nos damos cuenta de que el pensamiento no nos ayuda, de que la mente no sirve, de que más bien nos estorba. ¿Por qué no somos como los gatos, por ejemplo, que nunca se rompen nada cuando se caen?

Las caídas deberían ayudarnos a ver nuestras limitaciones. Y también las limitaciones intelectuales; no se puede saber algo que no se haya aprendido antes, que no se haya explicado una y otra vez, siempre con paciencia.

Por eso digo que, antes de abalanzarnos sobre nuestros hijos, o sobre los hijos de otros con esta inútil pregunta, deberíamos saber si les explicaron las cosas de forma correcta y si ellos las entendieron. Porque somos nosotros los que ponemos cara de bobos cuando les decimos: “¿Cómo es posible que no los sepas?”