Skip to content

Poster

Es el póster de Blog El Maestro® con SPEAKTURE

para Los Cervantinos

Autores: Tony Stănescu, Robert Lozinski y Mario Militaru.

No me hizo feliz una persona sino la ilusión de que esa persona pudiera hacerme feliz, escribe Ada Gavrilă del XIB. Es el segundo artículo de la Revista El Quijote que publicaremos en Los Cervantinos.

Nu un om m-a făcut fericită, ci iluzia că acel om m-ar putea face fericită. Speranța că nu voi rămâne pierdută pentru totdeauna, că voi fi într-un final salvată. Însă n-a fost să fie așa.

El n-a fost așa cum am crezut eu că va fi, sau cum mi-am dorit să fie. N-a putut și probabil nici nu și-a imaginat că exista posibilitatea de-a mă salva.

În mod inconștient, mi-a distrus orice urmă de nădejde, de încredere... de fericire. Cât de amar sună acest cuvânt acum, rostit parcă nu de mine, ci de un spirit covârșitor, ce nimicește un suflet vetust.

Sunt diferită. El m-a schimbat. Și sunt conștientă de faptul că fiecare schimbare aduce cu ea un alt demon feroce, degradându-mi astfel, puțin câte puțin, judecata. Îmi dau seama că nu mă pot opune acestei noi schimbări, ori fiindcă ea este mai puternică, ori fiindcă sunt sătulă să mai lupt. Lipsită de forțe, curaj, ambiții...

Parcă totul devine amețitor în jurul meu, pierzându-mă într-o ceață înspăimântător de adâncă, și visând la alte vieți, la alte Universuri. În zadar... Devin din ce în ce mai slabă și mă las acaparată de boala cea mai periculoasă.

Dragostea... chiar este o boală. Ea însăși m-a învăluit cu tentaculele sale amare într-o lume inefabilă, încercând să mă îndepărteze de realitate. Și, până la urmă, ce am făcut eu? M-am lăsat purtată de o tristețe pe care o credeam efemeră și neverosimilă.

M-am înșelat. Am înțeles prea târziu că mă îmbolnăvisem involuntar, fusesem diagnosticată de crudul destin și sortită pierzaniei.

Cel puțin, acum nu mă mai tem, nu mai sper să fiu salvată. Într-un final, am înțeles că nu mai pot nega ineluctabilul.

Pentru mine nu există scăpare. Iar tot ceea ce țineam să consider un refugiu, s-a transformat în propriul blestem. Chiar dacă a fost numai pentru o secundă, un an sau pentru totdeauna, am comis grava greșeală.

Am iubit. Nu m-am mulțumit cu tot ceea ce aveam până atunci și, ironic, am simțit că trebuie să pierd ceva.

Așa că mă contrazic. Nu el m-a distrus. M-am distrus eu însămi.

(Ada Gavrilă, clasa a XI-a B)

En la REVISTA LOS CERVANTINOS publicaremos una página dedicada a otra revista de nuestro liceo El Quijote. De su contenido y realización se encargan los profesores Cristian Ciocaniu, Maria Popescu y Mihaela Petre

Andreea Pălan del VIII C describe un viaje sorpresa a Japón.

Paseando por las calles de Tokyo, me sentía como en mi casa.

Nu mă așteptam: 19 iulie - o zi normală. Asta urma să spun, lăsând un suspin în urmă. O aud pe mama vorbind foarte politicos la telefon și ascult cu atenție. Era vorba de pașapoarte. Am crezut că iar va pleca fratele meu într-o țară străină fără mine, dar nu a fost așa. El intră în camera mea, iar cu un ton plin de bucurie, exclamă:
-Unde crezi că vei pleca?
Mă uit confuză la el, apoi încep să enumăr toate țările din apropierea României. El dă din cap în semn de negare, apoi mă suprinde zicându-mi:
-Japonia!
Îi spun să nu mă mai deranjeze, dar surpriza este repetată de mama: voi pleca azi să îmi fac pașaport.
Câteva zile trec, iar mie tot nu-mi vine să cred. Gândindu-mă la ce să împachetez, mă întind pe pat întrebându-ma dacă e bine ce fac, dacă sunt potrivită, dacă îmi va plăcea...
Mă aflu la aeroport. Aștept grupul în liniște, dar pe dinăuntru un milion de întrebări și de exclamații apar.
Făcând cu mâna părinților,tremur din cap până-n picioare,ținând strâns biletul de avion. Schimbând avioanele în Doha, emoțiile creșteau iar, odată ajunsă, inima îmi bătea atât de tare, încât credeam că vrea să iasă din piept. Am numărat primii 10 pași luați în Japonia, cu mare grijă. Visul meu devenea realitate, iar inima mea nu mai asculta de creier. Am început să râd în timp ce alergam spre autocar.
Am ajuns și în Osaka, la hotel, într-un sfarșit. Am început să dau rondul camerei mici, zâmbind și spunându-i colegei de apartament:
-Uite! Avem genkan (intrare în stil japonez)! Uite ce bețișoare frumoase! Uite cât de tare e televizorul!
Bucuria aceasta măreață mă copleșise. Și încă o simt de parcă s-a întâmplat acum 5 minute.
Așa au trecut 10 zile în care am vizitat Kyoto, Nara, Kobe, Nagoya și Shizuoka.Toate templele, magazinele, momentele de neuitat, căldura și sentimentele mele de atunci nu le voi lăsa să se șteargă cu timpul.
Odată ajunsă în Tokyo, totul se schimbă. Îmi amintesc clar mersul cu trenul și melodia ,,Akaito" pe care o ascultam în fiecare zi la venirea de la școală acasă,glumele și mâncarea de zi cu zi. Totul era perfect.
Mergând pe străduțele din Tokyo mă simțeam acasă. Golul pe care îl aveam toți anii ăștia dispăruse, dar s-a întors odată cu sosirea în România.
Zilele petrecute cu prietenii prin Shinjuku, Harajuku etc. erau mult prea frumoase.
În fiecare zi luam metroul 11 stații până la școală,mâncam înainte să ajung, melonpan (o pâine dulce) și ceai verde sau cu lapte. Apoi aveam sâmbăta și duminica libere.
Deseori mergeam în cladiri mari numite arcade unde erau sute de jocuri.
Am vizitat maid café (o cafenea cu fete îmbrăcate în servitoare ce joacă jocuri și cântă cu tine, fac poze etc.), o cafenea cu pisici, una cu bufnițe, am fost la o sală de karaoke și am cumpărat multe lucruri de la un magazin de desen numit Sekaido.
Normal că într-un oraș așa de mare ne-am pierdut seara, iar o doamnă ne-a spus unde să mergem, apoi ne-a condus până la stație.
Aș putea povesti atât de multe...
Chiar dacă multora nu le place această cultură și mă consideră ciudată, mă arată cu degetul și spun că muzica pe care o ascult nu e pe placul lor, această experientă m-a schimbat și m-a încurajat, iar pentru asta sunt recunoscătoare prietenilor mei făcuți acolo, colegilor mei și profesorilor mei. Mulțumesc pentru cea mai bună experiență avută vreodată și sper că fiecare va avea parte de aceași soartă.
Andreea Pălan
cl. a VIII-a C

%d bloggers like this: